Mi-a spus o persoana foarte draga mie ca dragostea dispare in timp si oricat de contrariata am fost initial la auzul acestei afirmatii am ramas oarecum in tacere. Ceva din mine stia ca asa este; o parte stia ca acela era adevarul. Atunci l-am recunoscut pentru prima data in viata mea, acela era un adevar in totalitatea lui. S-a simtit ca un balon din cauciuc care s-a spart chiar in fata mea si m-a lovit. Nu mai aveam aer, nu mai aveam replica, nu mai puteam sa-mi argumentez pozitia pentru ca nu mai avea rostul. Tot timpul am afirmat ca nu exista lucru pe lume care sa fie alb sau sa fie negru, ci orice lucru privit avea un dus si un intors. Ei bine, acum nu am mai simtit asta, acum am simtit ca doar atat exista si atat ramane: balonul spart in fata mea. Avea un praf inauntru, am ramas cu un gust amar si oarecum asfixiata de el. Parca a tras tot aerul incaperii si si ea o stia. Imi observase figura lovita, dar a asteptat calma sa scot o ultima suflare despre dragoste si mi-a raspuns doar din priviri.
Acum, dupa cateva ore inca se mai poarta o lupta in mine, intre cele doua jumatati. Nici ele nu stiu exact de ce se cearta si pe ce motiv, mai exact, sunt contrariate.
Dupa o tigara mai ramane o singura intrebare: Daca dragostea dispare atunci ce mai insemnam noi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu