Dragi colegi,

            Stimata profesoara

            O sa incep cu o povestioara despre un prieten de-al meu. Acest prieten a fost sunat pentru un interviu la o multinationala. Cu o zi inainte de interviu si-a facut zeci de scenarii despre ce si cum o sa iasa. In ziua interviului s-a aranjat, s-a pregatit si a plecat. Ajuns in locul cu pricina, pe hol, se intalneste cu un amic  ce tocmai iesise de la interviu care i-a spus ca totul a mers foarte bine si ca este foarte increzator in faptul ca il va trece. Prietenul meu i-a zambit, insa, in sinea lui a inceput sa se panicheze; el nu este pregatit, el nu stie ce o sa spuna, nu are un cv bun, nu are recomandari si va dati seama ca in cel mult 3 minute era plecat de acolo fara ca macar sa mai sustina interviul.

            Am venit azi aici, in fata voastra nu pentru a va recita un discurs ci pentru a va vorbi despre teama. Teama de esec, teama de esec pe care o aveti cu totii, unii poate mai ascunsa. Stim cu totii cat de nenorocit este sentimentul asta mic si negru ca o pata pe suflet.

            Teama de esec te poate paraliza si iti poate taia sperantele, iar fara speranta esti deja invins in orice infruntare. Poate ca tocmai ieri am stat in autobuz langa barbatul visurilor mele si nu m-am dus sa-I vorbesc pentru ca mi-a fost frica. Haideti sa ne gandim impreuna la cate momente am pierdut din cauza acestui gandac. Tu, spre exemplu, cate momente ai ratat din teama? Momente care poate iti schimbau viata? Eu, personal, destule.

            Daca nu risti, nu castigi! Trebuie ca uneori sa iei acea gura de aer si sa te arunci in gol pentru ca doar asa o sa stii daca ai luat decizia corecta si oricum, mai bine iei o decizie proasta si traiesti cu consecintele decat sa nu iei nicio decizie, iar mai apoi sa te intrebi: dar daca…?

            Actiunile rezultate din frica ar trebui evitate! Pregateste-te pentru ce-I mai rau si asteapta-te la ce-I mai bun, nu? Si aici ma refer de la a trece un examen banal, de a reusi la interviul mult visat, pana la viata in toate sensurile ei, sau in cazul meu de a nu ma bloca total in fata voastra. Cu totii avem temeri, problema este cum trecem peste ele?

            Asadar, ce facem in cazul asta?

            Propun ca de acum inainte sa inlocuim teama cu curajul, ezitarea cu increderea si sa transformam esecul in victorie pentru ca victoria este a celor care au curaj, a celor care risca, a celor care incearca.

            Hai sa nu mai pierdem din teama de a pierde!

             

Pentru ea, asta era un nou inceput si vru sa marcheze cumva momentul. Trebuia sa marcheze acest inceput, inceput care spera sa fie ultimul din viata ei. Trebuia intr-un fel in care sa simta, si sa-l simta pentru tot restul vietii; sa-l vada si sa-si aminteasca. Sa fie cu ea mereu. Hotari sa isi faca un tatuaj, un tatuaj care sa inglobeze asteptarile ei de la viata: si Ea voia sa castige lumea!

Fluturi (III)

E ora 3:00AM si Ea tocmai ce a inchis episodul la care se uitase. A ramas acolo, cu un picior sus, pe birou, pozitie foarte inconfortabila de altfel. Privea in gol, undeva in amintirile ei. Poate era episodul pe care tocmai il vazuse de vina, sau poate ora tarzie, dar si-a dat seama cat de mult se schimbase. Poate ca ramasese pe undeva aceeasi fiinta inocenta, copil tembel si bleg, dar tocmai se contura ca fiinta, ca femeie. Vru sa isi noteze gandurile undeva, dar in orice fel aranja cuvintele nu reusea sa exprime ce simtea de fapt. Nostalgie, emotie, frica si suspans si fericire, toate astea se adunasera in sufletul ei in cateva fractiuni de secunda, cat a durat sa dea un click. Era foarte obosita, maine avea sa se duca la facultate si sa prezinte un proiect in fata unei clase, dar a vrut sa mai piarda o noapte. A vrut poate sa isi demonstreze ca mai poate, a vrut, poate, sa mai simta trairile de candva, vremuri in care facea asta in fiecare noapte cu o lejeritate inimaginabila fara sa isi puna intrebari, fara sa isi faca griji si acum, iata ca statea in aceeasi sufragerie de atunci, la aceeasi ora, ca o alta persoana. Ii veni sa planga, ochii o sagetara, dar reusi sa-si retina lacrimile. Nu era trista, era fericita. Era multumita. "How to fight loneliness, you laugh at every joke..." ii canta in urechi. Isi aprinse o tigara si statu acolo dand filmul ei inapoi si inainte, oprindu-se pe fiecare persoana din viata ei, pe fiecare moment, pe cuvinte care ii rasunau in cap, voci straine si totusi atat de cunoscute. Voci calde, voci ce aveau sa ramana cu ea mereu. Vedea fumul de tigara rotocoale in fata ei si mai puse o data melodia. Timpul nu mai trecea acum. Avea un zambet in coltul gurii, avea pentru prima data dupa 21 de ani sufletul impacat. Incepea sa-si gaseasca rostul in lumea agitata, pierzandu-se in fundal iesea in fata. Desi spunea de multe ori, crezand cu tarie ca ea are dreptate, abia acum putea sa stea ea cu ea. Parca voia sa spuna cuiva, dar realiza ca ea era cea carei trebuia sa ii spuna. Si cum te simti in momentele astea... Sunt persoane care traiesc o viata fara sa simta asta si cat de triste sunt. Fiecare moment ce nu trecea ii acumula si mai multa bucurie si sufletul incepu sa-i planga. Trebuia sa elibereze din energia aia, sa se intoarca in lume pentru alte persoane. Nu voia sa fie egoista, nu trebuia sa o tina pentru ea. Se uita la ceas si vazu ca este 4. Cand? Cum? Cate tigari fumase? De cate ori ascultase melodia? Nu! Era exact cat voia sa fie. Asa a fost mereu, insa nu a avut timp sa-si dea seama.